E… mâna destinului!

„Soarta… fuse crudă”

 

De multe ori s-a întâmplat să ne punem întrebările: „Ce anume m-a determinat să iau decizia să merg pe drumul acesta, să aleg această cale?” Cine este vinovat de ceea ce se întâmplă în viața mea?.

Întrebări, frământări, nopți nedormite, energii risipite… Pentru ce? Pentru răspunsuri? Oare? Aflarea răspunsurilor ne va aduce liniștea? Cine este vinovat de ceea ce se întâmplă în viața noastră?

DESTINUL!!! El este cel care face toate acestea. E mâna destinului, obișuim să spunem. E mai simplă viața noastră atunci când, se face cineva vinovat de faptele noastre.

„Onorată instanță, sunt absolut nevinovat, sunt „iepurașul inocent”, destinul a fost cel care m-a deteminat să decid să comit aceste fapte.” Ce ușurare pe noi!!! Ce bine este când altcineva se face vinovat pentru faptele noastre. Ce bine este să nu trebuiască să ne asumăm resposabilitatea, să găsim o scuză pentru a marca nesiguranța, indecizia și lipsa noastră de maturitate. De parcă… altcineva ar vrea să fie arendașul vieții noastre!

Cu mult timp în urmă am cunoscut un medic „vizionar” pe care atunci l-am considerat puțin nebun. Era un balneolog anonim… care nu voia decât să ne facă să înțelegem că noi ne modelăm viața, că „mâna destinului” este cea care ne face să luăm deciziile (pe care de multe ori refuzăm să ni le asumam). Asta mă face să afirm cu toată convingerea că „destinoterapia” există și devine o certitudine în momentul în care acceptăm dura realitate a faptului că noi suntem constructorii vieții noastre, că putem scrie scenariul vieții noastre, că putem regiza filmul vieții noastre, că mâna destinului este doar un paravan (în spatele căruia, se găsesc doar emoții negative). Deoarece noi am decis că cineva se face vinovat pentru toate acestea!

Oare putem să scăpam de umbra destinului??? Putem scăpa de coșmarul numit: „Ce să fac, asta este soarta mea?”. Privim inocenți, cu ochii plini de lacrimi instanța vieții și încercăm să o impresionăm, aruncând vina nereușitelor noastre, în cârca sorții care „fuse crudă astă dată”. Soarta a fost cea care m-a făcut să scot cuțitul onorată instanță… Așa o fi. Dar mâna noastră este cea care înfinge cuțitul. Sau poate tot soarta îl înfinge?

De ce credem că dacă nu ne asumăm responsabilitatea faptelor noastre (comise inconstient și involuntar) sentința va fi mai blândă? Pentru că… asta e convingerea noastră. Și pentru că indicatorul „drum închis” a aparut în fața noastră. Închis pentru cine? Pentru cei care cred asta! Pentru cei care cred că asta este mâna destinului..

7 motive pentru a citi „Virtuți Adormite”

Dragi prieteni,

Cuvintele și încurajările voastre m-au ajutat să transform vechiul meu visul, acela de a scrie o carte despre trăirile unui creier dopat ani în șir cu agenți farmacologici, vis care de-a lungul timpului a devenit obiectiv al vieții mele. Acest obiectiv, care a devenit certitudine în 20 august 2015  a fost posibil datorită descoperirii și a activării Virtuților mele Adormite. Unul dintre factorii care au contribuit la ducerea la bun sfârșit a acestui proiect au fost încurajările și aprecierile domniilor voastre. Faptul că ecoul cuvintelor mele a rezonat în dumneavoastră și v-a determinat să alocați minute din prețiosul timp, pentru a pătrunde taina scriiturii mele, mă determină să vă asigur de întreaga mea recunoștință și să vă adresez mulțumirile mele.

De ce merită citită „Virtuți Adormite”?

1. Este un proiect de program educațional,  menit a facilita în primul rând schimbarea tiparului mental. Proiectul este conceput pentru a ne învăța, înainte de toate, să ne acceptăm așa cum suntem și să conștientizăm unicitatea noastră ca indivizi.
2. „Virtuţi Adormite” își propune să ne facă să înțelegem că toți oamenii sunt la fel, că toți au dizabilități și că cel mai important lucru în viață este să ne concentrăm asupra abilităților cu care toți suntem înzestrați din naștere – care zac în stare de hibernare, neștiute în subconștient – să le descoperim, să le punem la lucru și să ne folosim din plin de beneficiile create de schimbarea tiparului mental.
3. Pentru a putea să ne vindecăm viața, pentru a ne putea schimba modul de a gândi și pentru a ne convinge de faptul că afirmația „spune pot și …vei putea” este adevărată, este nevoie să trezim acele „Virtuţi Adormite”, cum îmi place să le spun, pe care le „avem toți în dotare” și de posesia cărora nu prea suntem conștienți decât în situații limită, care necesită multă concentrare pe „posibilitățile ascunse” ale corpului și mai ales ale creierului nostru. „Virtuţile Adormite” cum ar fi: acceptarea, credința, perseverența, recunoștința, voința, intenția, cunoașterea, percepția, atitudinea, gândirea etc., împreună cu alte „aspecte ale minții sau trăiri ale creierului” dau naștere spiritului nostru. Vindecarea fizică cere și vindecare spirituală. Pot afirma că „a te schimba pe tine însuți înseamnă numai să înveți să te vezi așa cum esti!”
4. Misiunea acestei cărţi este să aducă lumină şi optimism celor care, sănătoși sau bolnavi, au conştientizat necesitatea schimbării, celor care, la fel ca mine, au păşit încrezători şi plini de curaj pe drumul transformării pozitive, al vindecării şi al mântuirii, convinşi fiind că, deşi planează o incertitudine privind premiul de la sosire, reinventarea noastră nu poate să aducă altceva decât ceea ce ne-am propus să obţinem când am pornit la drum.
5. „Poate în copilărie, cînd lecturile erau toate entuziaste și entuziasmante și cînd profesam – pe cît de inocent, tot pe atît de metodic – identificarea cu toți eroii, să mai fi citit o carte atît de copleșitoare, de emoționantă și de mobilizatoare. Cartea doctorului Dan Mircea Fărcaș, un document existențial ce nu poate fi nicidecum trecut cu vederea. E, într-adevăr, o carte de lumină.”                                                     Prof. Univ. Dr. Alexandru Cistelecan – Univ. Petru Maior Tîrgu Mureș
6. „Am răsfoit cartea-confesiune a lui Dan Mircea Fărcaș, inițial, cu suspiciune. Ulterior, contrariat, iar, treptat, când lucrurile au devenit limpezi, captivat. Căci, după ce deghioci – nu ușor! – noianul de referințe și citate, înțelegi că nu e vorba despre o simplă confesiune. E o confesiune/învățare. Este o confesiune-pledoarie. O metodă. Un îndrumar. O cale. Această confesiune nu este însă suficient să o citești. Trebuie să o trăiești. Cartea lui Dan Mircea Fărcaș nu este doar un îndemn spre lectură, ci un îndemn spre trăire.”                                                                                                                    Prof. Univ. Dr. Dan Dungaciu, director al Institutului de Științe Politice și Relații     Internaționale al Academiei Române, președintele Fundației Mării Negre din România,
7. „Am descoperit această carte care ne spune o poveste reală, tangibilă, o experiență proprie de viață, de atitudine și de reușită, o carte în care autorul ni se descoperă pe sine fără rețineri. Esența cărții este tocmai sinceritatea brută, exemplul personal și marea generozitate de a dărui, celui care o parcurge, sfaturi pentru a doua zi. Vă provoc să deschideți această carte, să o citiți în clipe de liniște și să încercați să vă racordați la aceeași lungime de undă; sunt sigură că veți avea o experiență aparte, care vă va aduce echilibru sufletesc și sprijin pentru momentele de răscruce. Motivul acestei provocări? Faptul că avem o poveste de spus, povestea vieții noastre, și depinde doar de noi dacă este sau nu cu final fericit.”                                                                                                      Conf. Dr. Monica Tarcea, Decan al Facultății de Medicină, U.M.F. Tîrgu Mureș

Aș schimba… ceea ce nu mai poate fi schimbat!

M-am întrebat la un moment dat: Dacă aș putea să schimb ceva din trecutul meu, ce aș schimba? Răspunsul a venit aproape instantaneu: Aș schimba zilele în care… aș schimba momentele în care… aș schimba… Și m-am oprit din această înșiruire, aproape instantaneu. Pentru că… nu mai pot schimba nimic. Pentru că trecutul nu îmi aparține. Pentru că trecutul nu este decât un reper pe axa timpul. Un reper în desfășurătorul vieții mele. Dar mai ales m-am oprit, pentru că eu… nu trăiesc în trecut. Oricâte lacrimi aș vărsa pentru evenimente demult apuse, bune sau rele, ceea ce pot face acum, este să privesc detașat și să folosesc din plin înțelepciunea și învățămintele vremurilor apuse, pentru înfrumusețarea vieții mele astăzi. Pentru că eu trăiesc, astăzi, aici și acum. Pentru că eu trăiesc în prezent, și asumarea experiențelor trecute, a greșelilor din trecut, nu face decât să mă ajute să îmi accept povestea personală și umbrele trecutului, oricât de traumatizante ar fi ele.

Dacă spun că în viitor: voi face totul ca să… voi avea grijă să…. voi lupta pentru… voi… voi… , nu înseamnă că ies de sub umbrela puterii prezentului. Sunt doar niste promisiuni pe care mi le fac eu mie. Dar și aceste promisiuni, pe care eu mi le fac la momentul prezent, nu sunt… decât niște planuri de viitor, niște repere ipotetice, care s-ar putea să se îmtâmple, după cum la fel de bine, s-ar putea să nu se întâmple. Și asta pentru că viitorul nu îmi aparține.

Pentru ca la capătul călătoriei mele să pot privi cu mândrie la ceea ce am creat în viața mea, la faptul că nu las visele sa se destrame la ivirea zorilor, că pe unele le transform în obiective ale vieții mele, pe care cu siguranță pot să le transform în realizări, dacă am convingerea asta, trebuie să fiu înainte de toate, conștient că și acestea nu sunt decât niste planuri pe care le croiesc astăzi, acum și aici.

Asumarea trecutului, crează premisele unui viitor liniștit, cu împliniri. Trecutul si viitorul, nu sunt decât repere pe axa timpului, pe care noi, oamenii le-am inventat. Trecutul este arhivat, și nu mai poate fi schimbat, poate fi uitat doar dacă ne lovește amnezia, dar atunci se duce și identitatea noastra. Viitorul este ipotetic și incert, este un concept care ne hrănește cu iluzii, de multe ori deșarte, deoarece scenariul viitorului este rodul imaginației noastre. Este ceea ce am dori să ni se îmtâmple. Și nimic nu se întâmpla dacă stăm cu mâinile în sân și așteptăm să cadă para mălăiață direct în gura noastră. Poate cade gata feliată, să nu mai facem nici un efort. Asta da iluzie deșartă.

Nimic bun nu va veni fără eforturi din partea noastră, fără dorința de schimbare, de vindecare, fără efortul de a găsi soluții. Nu este cazul să ne bazăm doar pe rețeta scoasă de la farmacie, pentru că efortul nostru a fost minim (ne-am prezentat la medic și am făcut un drum până la farmacie).

Dar pentru ca toate acestea să se întâmple, pentru a putea evalua situatia critic si realist, dar mai ales pentru a putea lua cea mai buna decizie, sunt conștient că hotarârile trebuie luate acum și nu trebuie amânate, nici măcar până mâine, pentru ca mâine s-ar putea să vină… sau nu vine.

De aceea trebuie să trăiesc în prezent, astăzi, aici si acum și sunt recunoscător că pot gândi și lua decizii, în acest moment, ajutat fiind de experiențele din trecut si obiectivele din viitor.

Și asta deoarece nu suntem decât niște creaturi imperfecte, în goana după perfecțiune. Să nu uităm că Luceafarul a avut prefecțiunea, absolutul, și a dorit să devină…o creatura imperfectă, să devină OM. De ce? Motivul il stim cu toții. Luceafărul a conștientizat necesitatea schimbării.

A vrut să se poată bucura de trăirile și emoțiile de care noi oamenii, în goana după deșertăciune… uităm cât de mult ne pot înfrumuseța viața.

Umbra noastră, cea de toate zilele… inclusiv din cele fără soare

Dacă am adus în discuţie problema umbrei, se cuvine să punem la punct şi să lămurim puţin acest concept. După Debbie Ford (una dintre cele mai mari specialiste în problema umbrei, cea care împreună cu Deepak Chopra şi Marianne Williamson au realizat celebrul film documentar „Efectul Umbrei”), umbra există în fiecare dintre noi, fiind parte integrantă a noastră. „Din păcate, noi ne petrecem o mare parte din viaţă fugind de ea. Umbra noastră se manifestă în fiecare zi, fiind cel mai important obstacol în calea fericirii noastre.” Aceeaşi autoare (Debbie Ford), în cartea Partea întunecată a căutătorilor de lumină, scrie: „Umbra este un termen psihologic introdus de psihiatrul Carl Gustav Jung, ce simbolizează tot ceea ce în noi este inconştient, reprimat, nedezvoltat şi negat, toate aspectele întunecate ale fiinţei noastre”. Se referă la acele părţi ale personalităţii noastre care au fost respinse din cauza fricii, a ignoranţei, a ruşinii sau a lipsei de iubire. „Umbra este persoana care ai prefera să nu fii.” Fenomenul esenţial al umbrei este proiecţia, prin care negăm părţi cruciale din noi înşine, dându-le de-o parte. „Nu devii iluminat închipuindu-ţi imagini de lumină”, a spus Jung, „ci conştientizând întunericul”. Fiecare dintre noi vede oamenii în mod diferit, deoarece fiecare proiectează asupra lor aspecte din el însuşi.

Umbra noastră este ceea ce este reflectat înapoi la noi de către oamenii din viaţa noastră. Noi nu vedem decât ceea ce suntem noi. Proiectăm asupra altor oameni tot ceea ce nu ne asumăm în ceea ce ne priveşte. Ceilalţi oameni ne oglindesc emoţiile şi sentimentele ascunse, ceea ce ne permite să le recunoaştem şi să le recuperăm. Noi nu proiectăm asupra altor oameni doar trăsăturile noastre negative, le proiectăm şi pe cele pozitive. Dacă vrem să fim ca alţii, motivul este că avem în noi capacitatea de a fi ca ei. Când vom începe să ne ducem la îndeplinire propriile noastre visuri şi idealuri, vom fi mai puţin interesaţi de ceea ce fac alţi oameni. Fiecare dintre noi simte nevoia de a deveni propriul său erou. Singurul mod de a face acest lucru este prin a lua înapoi acele părţi din noi care sunt conectate la altcineva, părţile din noi la care am renunţat.

Atâta timp cât negăm existenţa în noi înşine a unor anumite trăsături, continuăm să perpetuăm mitul că alţii au ceva ce noi nu avem. Atunci când admirăm pe cineva, aceasta este o ocazie de a găsi încă un aspect al nostru înşine. Până când nu suntem în stare să ne retragem propriile noastre proiecţii, ne este imposibil să ne vedem potenţialul real şi să trăim experienţa totalităţii lui cine suntem noi cu adevărat. Nu putem să ne cunoaştem pe noi înşine dacă nu ne cunoaştem şi umbra, altfel ne va fi oglindită permanent de către celelalte persoane. Fiecare dintre noi trebuie să vrea să exploreze şi să scoată la lumină acest aspect al Sinelui. Ne place sau nu, suntem oameni şi avem o umbră. Noi credem că măştile pe care le purtăm ne ascund Sinele Nostru interior, dar orice refuzăm să recunoaştem în privinţa noastră se face cunoscut atunci când ne aşteptăm mai puţin.

Aşa că, toate lucrurile care nu vrem să fie văzute şi percepute de alţii, emoţiile de neacceptat vizavi de noi, tot ceea ce este jenant şi dureros, mai ales în legătură cu gândurile noastre, sunt ascunse într-un sertar invizibil, dând naştere umbrei noastre.

Nu te mai împotrivi, ca să nu ai resentimente!

Împotrivirea este motivul pentru care rămânem mereu la fel. A ne opune în a păşi mai departe şi în a ne înfrunta problemele reprezintă cauza comportamentelor noastre repetitive. Respingerea este ceea ce ne goleşte de energie vitală şi ne blochează fluxul natural al evoluţiei.

Împotrivirea noastră este declanşată ori de câte ori considerăm că ceva nu este în regulă cu noi înşine, cu ceilalţi şi cu lumea în care trăim. Orice dorim să schimbăm, lucrurile care ne supără, de care ne este frică sau pe care refuzăm să le acceptăm ne vor menţine legaţi de trecut, ataşaţi de poveştile noastre şi de credinţele umbrei, care ne conduc.

Abandonarea în faţa a ceea ce este ne cere să ne înmuiem inimile, să renunţăm la aşteptări şi să acceptăm orice ne prezintă viaţa. Numai atunci când vom accepta faptul că ne agăţăm de confortul poveştilor noastre vom putea renunţa la a mai opune rezistenţă.

Numai noi ne putem elibera pe noi înşine. Mulţi dăm vina pe părinţii noştri, pe profesori, pe foştii parteneri, pe liderii religioşi, pe prieteni sau pe bunici etc. Povestea de a fi victimă ne spune că undeva, pe parcursul drumului, ni s-a făcut un rău şi că aceasta este cauza durerii. Mulţi avem percepţia că suntem o victimă a vieţii. Dar a considera că ceilalţi greşesc şi a nu renunţa la durerea din trecut – ne face să ne condamnăm la o viaţă de limitări şi de nefericire. Atâta vreme cât dăm vina pe alţii pentru ceea ce ni se întâmplă, nu avem libertate, deoarece resentimentele ne ţin legaţi de acei oameni şi de acele circumstanţe care nu ne plac.

Atâta timp cât vom purta acea sămânţă a resentimentului în inimă, va trebui să ne creăm un fel de durere, dramă sau nemulţumire în viaţă. Mulţi dintre noi spunem: „Uite ce mi-ai făcut, câtă durere ai adus în viaţa mea”, fără să conştientizăm că tot ce se întâmplă este o reflectare a gândurilor noastre. Indiferent cât de mult ne luptăm în lumea exterioară pentru a ne face vieţile minunate, acest angajament interior de a-i face pe ceilalţi vinovaţi va învinge, în cele din urmă. Atâta vreme cât suntem hotărâţi să fim victimele altei persoane, va trebui să găsim o cale de a ne autosabota, pentru a ne justifica resentimentele.

Singura ieşire este să ne asumăm responsabilitatea. La un nivel mai profund, evităm să ne luăm întreaga răspundere pentru întâmplările din viaţă. Facem acest lucru deoarece, prin asumarea responsabilităţii, simţim adesea că absolvim de vină pe cineva care ne-a rănit. Însă, în realitate, asumarea responsabilităţii este unica modalitate prin care ne putem absolvi noi înşine de acea vină. Asumarea adevăratei responsabilităţi constituie un proces şi este singura modalitate să ieşim din postura de victimă. Presupune să recunoaştem că suntem co-creatorii dramelor pe care le-am trăit şi pe care le trăim. Asumarea responsabilităţii ne cere să învăţăm lecţiile dureroase din fiecare experienţă.

Responsabilitatea este destinaţia supremă, însă dacă avem resentimente profunde, trebuie să le găsim şi să le tratăm. Altfel, vor continua să ne otrăvească psihicul, să ne saboteze valoarea de sine şi să ne distrugă viaţa visurilor noastre. Vom rămâne în sfera poveştii proprii până când vom extrage lecţiile şi înţelepciunea de care avem nevoie. Este important să înţelegem că noi suntem cei care ne-am creat dramele, cu toată măreţia şi disperarea lor, în scopul de a învăţa lecţiile necesare. Poveştile conţin întreaga înţelepciune de care avem nevoie pentru a deveni oamenii care ne dorim să fim.