Viața noastră… este de multe ori… fără „sens”!?

 

Drumul vieții noastre nu este pavat întotdeauna cu gânduri și intenții pozitive. Căutarea sensului vieții noastre trebuie să ne facă conștienți de propria persoană, de propriul nostru eu, de faptul că suntem învăluiți în propria noastră poveste, care ne atenuează durerea produsă de propriile limitări. Trebuie să acceptăm că fiecare dintre noi am venit pe pământ cu o misiune, ale cărei detalii nu ne-au fost aduse la cunoștință.

Singura comandă implementată în subconștientul nostru a fost „caută”. Ce? E bine când ne punem această întrebare?! De ce? Pentru că în acel moment realizăm că avem o misiune de îndeplinit. Misiunea de căutare?! Căutarea cui? Dar să facem o scurtă pararanteză. De-a lungul vieții noastre ne străduim să ne dezvoltăm profesional, familial, să prosperăm financiar, să devenim mai buni, mai luminați, mai înțelepți, și cu toate acestea, deși am evoluat intelectual, emoțional, financiar, familial, social, moral etc, ajungem uneori să ne punem întrebările: Care este rostul meu pe pământ? Care este sensul vieții mele? Și asta pentru că avem o neliniște interioară, o neîmpacare, deși aparent totul în viața noastră merge minunat.

După cum vedeți, din această ecuație i-am exclus din start, pe aceea care din păcate „sunt morți, dar încă nu sunt îngropați”. Și aceștia sunt din nefericire, pentru specia umană, grosul populației. Ideea că „ai totul”, și cu toate acestea, nu ești pe calea cea bună, este strălucit redată, de către cunoscutul scriitor motivațional Robin Scharma, în bestsellerul care a schimbat viața multor oameni „Călugărul care și-a vândut Ferrari-ul” care nu reprezintă altceva decât „O fabulă spirituală despre împlinirea visurilor și a destinului propriu”. Și atunci poate vom înțelege, că doar noi și numai noi, putem alege între „a muri prea devreme” și/sau „a ne aprinde focul interior”. Despre cine a fost și ce reprezintă George Bernard Shaw, cuvintele sunt de prisos. El spunea: „Viața, în ochii mei, nu este o flacără mică. Este o torță splendidă pe care am apucat-o strâns preț de câteva clipe și vreau să o fac să ardă puternic și strălucitor înainte de a o înmâna generațiilor viitoare”. Și chiar, nu este nevoie să facem un infarct (n.m. Călugărul care…), pentru unii e suficientă boala Parkinson, ca să vedem dincolo de sensul cuvintelor din întrebarea: „Cum s-ar schimba viața mea dacă mi-aș găsi un sens al ei, adevăratul ei sens????? Putem închide paranteza, să redevenim James Bond, și să pornim în căutare. Și în momentul în care vocea noastră interioară ne spune: „asta este ceea ce mi-am dorit să fac de când mă stiu. Îmi doresc să fac acest lucru mai mult decât orice”, este clar că abilitățile și aptitudinile noastre au fost scoase la lumină. Ce avem de făcut? Să uităm discomfortul cauzat de ancorarea în drama creată de dizabilitățile noastre, să uităm neplacerile și nemulțumirile acelui „îmi doream și nu aveam”. â

În acel moment vom înțelege că schimbarea este vizibilă, că lumea ne privește ca pe o persoană sigură pe ea și responsabilă, că gândurile noastre pozitive ne aduc iubire și recunoaștere, că obiectivele noastre devin realitate. Și oare cunoscutul fizician Stephen Hawkins, are nevoie de altceva decât iubire și respect. Cu certitudine nu și-a dobândit respectul nostru datorită dizabilităților domniei sale. A știut să își scoată la lumină abilitățile, le-a cultivat, și a ajuns acolo unde este acum, pentru că a înțeles pe deplin sensul cuvântului „caută”!

Publicat în Fără categorie | Lasă un comentariu

O alegere cu consecințe… ușor de suportat!!!

Tuturor celor care ați ales să rezonați alături de mine doresc să vă mulțumesc că sunteți una dintre părțile frumoase ale vieții mele! Vă mulțumesc că existați în viața mea! Vă sunt recunoscător pentru că într-o zi însorită de martie, ați ales să îmi acordați câteva minute din prețiosul dumneavoastră timp. Ca să îmi dăruiți un gând bun … și câteva cuvinte!!!

Una dintre cele mai celebre replici din filme este „Cu toții facem alegeri în viață. Mai greu este să le suportăm consecințele. Și nimeni nu ne poate ajuta în privința asta” din filmul „Hotul de cuvinte”. Într-adevăr chiar și atunci când ni se pare sau credem că este mult prea complicat sau este prea greu să ne muncim creierul, afirmând că îi lăsăm pe ceilalți să aleagă pentru noi… de fapt am ales să îi lăsăm pe alții să ne „aranjeze” viața.

Alegerile noastre ne modelează și configureaza viața și mai ales calitatea acesteia. Așa că, dacă la un moment dat ajungem la concluzia că nu ne place viața pe care o trăim, înseamnă că nu am făcut cele mai bune alegeri.

Une dintre alegerile cele mai importante ale vieții este momentul în care alegem pe cine să facă parte din viața noastră. Adică ne definim anturajul.

Așa că, eu am ales să fiu prietenul vostru. Să vin către voi, cu iubirea mea de semeni, cu dorința de a împartăși și împărți bucuriile și momentele de fericire din viață, împreună cu voi. Pentru că am înțeles că nu pot fi fericit de unul singur. Așa că am ales să vin către voi plin de smerenie la gândul că viața mi-a arătat generozitatea, făcându-mă să realizez că este o binecuvântare viața pe care o duc în această lume minunată. Și asta pentru că așa cum am mai spus pentru că am ales să fiu prietenul vostru și pentru că voi ați ales să fiți prietenii mei. Consecințele acestor alegeri… nu sunt deloc greu de suportat.

Vă mulțumesc pentru că preț de câteva clipe, ați ales ca să fiu… prioritatea vieții dvs!

Publicat în Fără categorie | Lasă un comentariu

Gânduri… la 50 de ani!

De multe ori m-am comparat cu cei din jurul meu. Poate, de prea multe ori. Și asta m-a ținut pe loc. Sentimentul inferiorității, ochii trecătorilor care mă priveau ca și când aș fi ieșit din bodega, vocea din Lidl care mi-a spus că „stau cam prost cu frânele” și mai ales dizabilitatea mea motorie care îmi genera fiori reci, împiedicându-mă să fac pași, ținându-mă ancorat în evenimente trecute, care îmi doream șă nu se fi întâmplat, au fost o parte din elementele care mă făceau să mă simt altfel decât îmi doream. Până în ziua în care mi-a căzut în mână cartea lui Victor Frankl „Omul în căutarea sensului vieții”. Vorbele acestuia: „până la ultima suflare omul are libertatea să aleagă atitudinea pe care și-o asumă în fața obstacolelor și dificultăților din viață, în fața destinului” m-au făcut să înțeleg că pot să îmi scriu scenariul vieții mele și chiar mai mult,să îmi joc propriul rol fără să trebuiască „să intru” în pielea personajului. Asta a fost una dintre cele mai importante lecții ale vieții mele.

Am înțeles abia atunci că destinul mi-l creez eu, prin deciziile pe care le iau. Am înțeles că sunt singurul în măsură să transform o tragedie personală într-un triumf. Și asta s-a întâmplat, după ce ani de zile am trăit în bezna neputinței, așteptând ca cineva din exterior să facă ceea ce trebuia să fac eu. Aceasta a fost o altă lecție.

Una dintre cele mai importante lecții am învățat-o în ultima lună, atunci când comunitatea Rotary a declarant eligibil, proiectul meu intitulat sugestiv „CE REPAR?”, constând din înființarea la Târgu Mureș a unui Centru Național de Educare și Recuperare a Pacienților cu Boli Cronice și Degenerative, structură inexistentă în Romania.

Am învățat că „niciodată nu trebuie să renunți la visele și visurile tale” indiferent de cât de irealizabil ți s-ar părea și oricât de greu ți-ar fi, pentru că „orice lucru pe care mintea și-l imaginează și crede în el devine realizabil”!

Publicat în Fără categorie | 1 comentariu

Cum să nu ne revoltăm în fața suferinței – Întrebare? Sau Exclamare! (Tuturor celor care mă tratează ca și când… nu s-ar fi întâmplat nimic!)

Mărturisesc, că anul acesta am fost chinuit de o întrebare, de o afirmație, de câteva cuvinte… care mi-au tulburat nopțile și zilele, invadându-mi conștientul și subconștientul, în încercarea de a mă ajuta (eu pe mine!) să găsesc un răspuns valid la dilema: „Oare cel care acceptă, înțelege și știe cum să suporte suferința, cel care a „făcut pace” cu boala… MAI SUFERĂ?”, „Oare durerea îndurată de-a lungul atâtor ani, oare lacrimile care mi-au înfierbântat obrajii, oare căutările mele, oare multele întrebări, oare momentele în care nimic nu mai avea sens, sau mai recent diskineziile inexplicabile, care vin și pleacă, au fost și sunt de ajuns ca să pot spune acum: „NU MAI SUFĂR!”

Cert este că încercarea de a-mi asuma, accepta și înțelege propria suferință, m-a făcut să am altă percepție asupra suferinței celorlalți. M-a făcut să înțeleg că sănătos sau bolnav, nu trebuie să mă compar cu nimeni, pentru că puterea sau slăbiciunea mea nu vine din faptul că mă compar cu unul mai slab sau unul mai puternic decât mine. Puterea nu vine din forța musculară, din echilibrul impecabil, din… Puterea vine din a avea sau a nu avea „ceva de făcut”. O țintă, o misiune de îndeplinit, ceva de dus la bun sfârșit, un sens al vieții, o menire sau spuneți-i cum vreți… este elementul care face să nu te oprești, și care îți schimbă raportul cu suferința dând cu adevărat un sens vieții tale. Pentru ca tu „oricât de bolnav ai fi” mai ai ceva de făcut, ceva care poate va schimba vieți îndulcind amăreală unor suflete chinuite de eternele întrebări: De ce eu? Și Până când???

Și chiar dacă am învățat să trăiesc cu durerea, chiar dacă îmi spun în momentele grele: „peste o ora sau două voi fi bine”, mă mai atinge din când în când biciul nemilosului „De ce?”, care lovește fără milă sau menajamente exact unde mă doare cel mai tare. Și totuși lumea merge înainte, lumea nu se oprește în loc pentru durerea mea, lumea mă acceptă atâta timp cât nu fac opinie separată. Și atunci mai are sens să vărs lacrimi? La ce bun? Schimbă ceva? Oamenii suferă! Și dacă nu au un motiv își creează unul! Pentru că suferința și viața umană sunt greu de separat.

Finalul nu ne schimbă perspectiva dacă nu ne-am făcut temele. Pentru că împărtășind cu alții „frați întru durere” dai mai departe cuvântul și înțelepciunea divină. Pentru că scopul vieții mele este în mâinile mele. Pentru că opțiunea de a suferi sau nu… îmi aparține. Și atunci este foarte clar că ceea ce nu mă doboară mă face mai puternic. Pentru că doar așa pot înțelege adevăratul sens și măreția supraviețuirii.

Dacă mă raportez la dilema răspunsului la întrebarea legată de suferință, de la începutul epistolei înclin să spun că și „NU ȘTIU” ar fi fost un răspuns posibil. Pentru că pot spune că singurul adevăr este că nu există adevăr absolut, și că sensul suferinței mele… este cel pe care eu l-am creat!

În capul nostru se țes scenarii menite a ne ajuta să înțelegem dilemele existențiale, subliniate admirabil și de Viktor Frankl: „dilema omului este că nu știe ce să facă, pentru că nu stie ce vrea să facă”. Și de aici se nasc întrebările:„Oare suferința este doar o haltă pe drumul desăvârșirii?” „Oare „certificarea” faptului ca viața are un sens ne ajută să dăm la o parte suferința?” La care asteptam mereu… răspunsuri. În viața reală unii dintre noi se mulţumesc cu aceste răspunsuri şi trăiesc aşa.

Alţii nu se împaca cu ele şi caută altele, născând astfel noi întrebări. Dacă nu ne convine răspunsul, căutăm unul pe măsură. De multe ori poate ratăm adevărul, doar pentru că nu ne convine răspunsul sau pentru că nu-l înţelegem. Una dintre întrebările la care nu am răspuns este: „OARE FAPTUL CĂ AM ÎNVĂȚAT SĂ ÎMI PORT SUFERINȚA… MĂ AJUTĂ SĂ NU MAI SUFĂR?????

Publicat în Fără categorie | 1 comentariu

Prea des ne este străin… chipul din oglindă!

În fiecare dimineață și nu numai dimineața, pentru că se poate întâmplă în orice moment al zilei, ne privim în oglindă. Sau poate doar… privim în oglindă! Oare conștientizăm întotdeauna că atunci când  privim în oglindă „ne privim pe noi”? Pentru că, uneori privim în oglindă doar… pentru a ne coordona și adapta mișcările de bărbierit, pieptănat sau machiat. Pentru că, așa cum spuneam mai sus, în majoritatea cazurilor privim în oglinda, fără să ne privim pe noi, sau făra a fi conștienți de asta. Această acțiune se întâmplă datorită rutinelor noastre cotidiene. Datorită faptului că al nostru creieraș nu mai lucrează fiind captiv în închisoarea minții noastre și a rutinelor cotidiene. A automatismelor care repetate zi de zi nu mai au nevoie de prezența creierului și care stă ca o legumă semiadormită, inactiv și inert în așteptarea „trezirii”. Așa că în cele mai multe cazuri rămânem doar cu… privitul în oglindă.

Alteori privitul în oglindă ne relevă o imagine umană; un om care nu este altcineva decât „străinul” care apare în „imaginea din oglindă”. De multe ori rămânem surprinși de mimica persoanei pe care o descoperim acolo sau de sentimentele pe care fața omului din oglindă le dezvăluie. În majoritatea cazurilor „imaginea omului din oglindă” pare a fi a unui străin, total necunoscut nouă, un străin față de care nu avem curiozitatea de a-i întinde mâna, a ne prezenta și a-l întreba ce vânt l-a adus în oglinda noastră?

Străin ne este chipul din oglindă prea des, chip față de care prima reacție a creierului nostru netrezit este de a-i pune o întrebare celebră dintr-un cântec celebru: „Ce cauți tu în viața mea?,/ De ce-ai venit să-mi tulburi liniștea?”

Cândva, într-un târziu, când prin oglindă s-au perindat multe chipuri necunoscute, chipuri care nu ne-au trezit nici o emoție (poate doar o reacție de respingere), vom învăța la una din multiplele școli prin care trecem, ghidați sau neghidați, autodidacți sau meditați de alții pe care îi considerăm mai.. mai …  puțin mai deștepți ca noi (de ce oare în viață or fi momente în care ne desconsiderăm atât de tare???!!!), despre fenomenul de reflexie, adica despre sensul imaginilor reflectate. Și ca să se producă fenomenul de reflectare, trebuie să existe cineva (personajul principal din scenariul vieți noastre) și trebuie să există o oglindă. Se întămplă asta, deoarece – parafrazându-l pe Faust care spunea că: „Oamenii toata viața lor sunt orbi” – ne prindem abia în al doisprezecelea ceas, sau aproape de acea oră (nimic mai mult decât „ora trezirii noastre”) cum stau lucrurile cu „imaginea omului din oglindă” și ce importanță are pentru noi și pentru viața noastră!!! Doar privind atenți ochii din oglindă, conștienți de prezența permanentă în viața noastră a entității numite „imaginea omului din oglindă”, imagine pe care de multe ori ne vine să o luăm la palme, supărați pe nepuțința ei de „a se detașa” de noi, vom înțelege că corvoada omului din oglindă este dată în primul rând de neacceptarea noastră în această realitate, de multe ori imposibil de schimbat. Vom înțelege că punerea armelor jos este doar sursa renunțării, necidecum sursa împăcării cu noi înșine!

Și ca să facem pace cu noi trebuie ca înainte de toate „imaginea străinului din oglinda” să nu fie altceva decât dorim noi să vedem. Că „imaginea omului din oglindă”  este doar reflectarea conștientă  a dorinței fiecăruia dintre noi de a ne accepta și iubi așa cum suntem.

Dacă vrem să schimbăm ceva la (în) oglinda vieții noastre, indiferent că e vorba despre relații, sănătate sau bani, poate ar fi un început bun să începem  cu un dialog pe care să îl purtăm cu noi înșine. Pentru că dacă doar lacrimile și suferința ne aduc acceptarea noastră și a „imaginii omului din oglindă” (nimeni altul decât propria noastră persoană), înseamnă că minunatul nostru creier a fost prea mult captiv în închisoarea rutinelor cotidiene și ceea ce este cel mai tragic, înseamnă că niciodată nu am „avut ochi” pentru omul din oglindă.

Înseamnă că întâlnirea cu noi înșine este atât de dureroasă încât senzația că a murit tot ceea ce credeai că am fost până atunci, trece de multe ori neobservată.

Asta înseamnă că schimbarea noastră începe cu schimbarea „imaginii omului din oglindă”. Conștientizarea prezenței chipului schimbat, ne va ajuta să înțelegem că vom atinge perfecțiunea abia atunci când „imaginea omului din oglindă” se transforma din cenzorul faptelor noastre în partenerul nostru de călătorie. Trebuie să fie… un acord total cu omul din oglindă.

Și dacă vom ajunge să iubim imaginea omului din oglindă, care de fapt nu este nimeni altcineva decât propria persoană, vom înțelege că proprii ochii îi putem vedea doar uitându-ne în oglindă. E cazul să ne grăbim la întâlnirea cu „imaginea omului din oglindă” cu ochii larg deschiși. Numai așa vom putea discerne dacă cuvintele poetului Dale Wimbrow: „verdictul ce contează cel mai mult în viața ta/ E a celui care te privește din oglindă (…)/ reflectă ascensiunea sau decăderea noastră.

 

 

Publicat în Fără categorie | Lasă un comentariu

Cum și când ajungem la concluzia asta???

Publicat în Fără categorie | Lasă un comentariu

„Drive yours dreams”spre coșul de gunoi… alături de niște Servicii Clienți de cea mai proastă calitate!

„SCRISOARE DESCHISA” 

Societatea în care trăim s-a transformat într-o junglă, care face ca visele și dorințele noastre de a putea beneficia de produse care să ne fie livrate conforme cu comanda dar mai ales, conforme cu nevoile diferite ale fiecăruia dintre noi, să rămână de multe ori în faza de visuri și obiective ale vieții noastre. Este cât se poate de clar că urmează întrebarea: „De ce oare se întâmplă să comanzi ceva și să primești altceva?” Deoarece odată „băgat pe gâtul nostru”, ne va fi foarte greu, uneori aproape imposibil, să demonstrăm că produsul livrat, nu este așa cum am comandat!!! Asta este gândirea majorității noastre, majoritate care datorită necunoașterii legilor riscăm să rămânem cu „ochii în soare și cu paguba. Pentru că – atenție! – conform legii 449/2003, în cadrul prezumției lipsei de conformitate obligația de a dovedi că produsul nu a fost lipsit de conformitate la predare aparține vânzătorului și nu consumatorului!!! Tot ea, legea 449/2003 complectată cu ordonanța 9/2016, dă răspuns la întrebarea: „cap 2.2. Când se consideră un produs ca fiind conform?”. – Vânzătorul are obligația de a livra produse care sunt în conformitate cu contractul de vânzare-cumpărare, indiferent de forma în care se încheie, verbal sau scris. Se consideră că un produs este în conformitate cu contractul de vânzare-cumpărare dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

  1. Produsul corespunde descrierii făcute de vânzător și are aceleași calități ca și produsele pe care vânzătorul le-a prezentat ca mostră sau model;
  2. produsul corespunde oricărui scop specificat solicitat de către consumator, scop făcut cunoscut vânzătorului și acceptat de acesta la încheierea contractului de vânzare-cumpărare;

Este cât se poate de clar că legile trebuie citite, pentru că – ȚINEȚI-VĂ BINE dragi prieteni neștiutori – avem foarte, foarte multe drepturi garantate legal, drepturi care odată cunoscute și invocate în fața celui care încearcă să ne păcălească, la care adaugăm (pentru conformitate!!!) amenințarea cu ANPC (care din fericire funcționează în sprijinul cetățeanului) ne vor aduce un plus de câștig în „lupta nedreaptă” cu Vânzătorul sau Compania sau Atotputernica Multinațională având ca și colaboratori avocați și juriști care știu mult prea bine să citească printre rândurile legii. În Romania visele noastre de consumator „sunt dirijate”, nu din umbră, ci într-o maniera evidentă, de cei care deservind interesul Atotputernicelor Multinaționale, care, de multe ori, se cred mai presus de orice lege. „Atotputernica Multinațională” uită foarte repede –aspect de neînțeles – că de fapt noi, consumatorii de rând, suntem cei care printr-un efort de multe ori deloc de neglijat, prin comanda pe care o facem, îi asigurăm Companiei și asociaților care o deservesc, pâinea cea de toate zilele. Asociații (angajații) și reprezentanții comeciali ai „Atotputernicei Multinaționale”, sunt cei care cu nonșalanță ne iau vederea „aruncându-ne praf în ochii”, vânzându-ne „pielea ursului din pădure” ca fiind de cea mai bună calitate. Tot ei sunt aceia care printr-un „profesionalism desăvârșit” fac ca principiile adânc înrădăcinate în conștiința consumatorului, cu privire la integritatea morală a Companiei, susținute de sintagma „Clientul este însuși scopul muncii noastre”(!!!!!), să fie călcate în picioare și aruncate la gunoi. Iată cum, istoria unor companii cunoscute datorită unor cuvinte cum ar fi „calitatea vorbește de la sine” sau „te iubesc pentru ceea ce faci pentru mine”, istorie scrisă de oamenii care au crezut în oameni și pentru care „clientul a fost omul care îi aduce painea” se transformă încet, încet… în pură ficțiune. Nimic mai mult!!!

De ce oare trebuie să constatăm, cu mare tristețe în suflet și în inimă, că sloganuri celebre genul: „Satisfacția clientului este prioritatea noastră” au devenit niște simple lozinci. Pentru că, imaginea o dă nu reputația companiei! Imaginea unei companii o dau cei care deservesc compania și care hotărăsc ce se întampla cu SATISFACȚIA CLIENTULUI. Cei care reușesc să transforme reputația unor companii în… ILUZII!!!

Acești vânzători de iluzii uită un aspect, scos admirabil în evidență în cartea lui Shelle Rose Charvet intitulată „Cuvinte care schimbă minți”; aspect legat de variantele răspunsului la întrebarea: „Cum ști că ai făcut o treabă bună?”. Țineți-vă bine consumatori!!!. Răspunsurile variază între „Știu că am făcut o treabă bună, pentru că atunci când îmi îndeplinesc norma, șeful mă laudă” (răspuns foarte des întâlnit – ce oameni și câtă ipocrizie!!!) și „De obicei știu că am făcut o treabă bună, atunci când îmi spun clienții că sunt mulțumiți” (prea puțini dintre ei).

(va urma)

 

 

Publicat în Fără categorie | Lasă un comentariu