BOALA… VĂZUTĂ PRIN OCHII UNUI OM, MEDIC ȘI PACIENT DEOPOTRIVĂ!

Am îmbrățișat cariera medicală din iubirea de oameni, din dorința de a întinde o mână de ajutor semenilor mei aflați în suferință. Am devenit medic mânat de dorința de a-i ajuta pe cei bolnavi să (își) găseasă și să pășească mai repede pe drumul acceptării suferinței și al vindecării bolilor lor. Pentru că, și eu la rândul meu, în calitate de pacient, am fost sprijinit și îndrumat de niște medici dedicați, adevărați profesioniști ai medicinei. Așa am învățat (cum) să îmi accept suferința și să conviețuiesc smerit și demn, cu boala Parkinson.

„Cât de uman este medicul din mine?” și „Cât de OM se mai poate considera pacientul din mine, după o conviețuire de 28 de ani cu boala Parkinson?” sunt unele dintre întrebările mele de zi cu zi!

Medicul din mine este înainte de toate un OM. Doar un om. Nimic mai mult decât un om. Un om care dețin calificări și competențe. Un om care a reușit să facă acte sacre pentru profani, readucându-le zâmbetul pe fețele cernite. Oricât de înalt ar fi piedestalul pe care s-a înălțat medicul din mine, atunci când îmi dau jos halatul „alb imaculat” impregnat de sângele, secrețiile patologice și energia pacienților mei, devin un simplu om și nu doresc altceva decât să mă amestec în mulțime. Am nevoie să mă confund cu oamenii, am nevoie să fiu „una cu mulțimea”, deși nu pot uita niciodată că am jurat să fiu pe bariadele luptei cu suferința și să fiu medic 24 ore din 24, 365 zile pe an! Medicul din mine vrea să devină, așa cum spunea unul dinte mentorii mei, „un civil la fel ca toți civilii, cu aceleași drepturi și libertăți!”.

Pe deplin conștient de dizabilitatea corpului meu fizic, pacientul din mine, determinat și cu atitudine pozitivă caută soluții menite a-mi îmbunătăți calitatea vieții. Dacă tot veni vorba, dizabilitatea „are grijă” să își facă simțită prezența în anumite momente și să mă însoțească în fiecare zi

Și bolnavul din mine este tot un OM. Un om care în fiecare zi mă stăduiesc să îmi demonstrez că dacă cred cu adevărat în potențialul „adormit” al corpului dar mai ales al creierului meu, pot să mă autodepășesc și pot fi un om la fel ca ceilalți! Chiar dacă am o dizabilitate. Așa că visul meu de a mă amesteca în mulțime și să fiu la fel că ceilalți poate deveni realitate. Chiar dacă, mersul meu ciudat, uneori „ebrios” îi face pe oameni să li se pare că sunt altfel decât ei!

Cu toate că bolnavul din mine se teme de spital și de medici, pacientul din mine a înțeles că viața umană a ajuns să fie de neconceput fără ajutorul medicinei, fără doctori, fără spitale – aceste clădiri impersonale, de beton și sticlă, la vederea cărora,  bolnavul din mine devine brusc anxios și încep să îmi pun întrebări. Una dintre primele întrebări pe care și-o pune pacientul din mine, după ce pășesc în spital este: „Oare când voi pleca de aici?”.  Pentru că în timp ce aștept următoarea analiza sau investigație sunt năpădit de scenariul la ce s-ar putea întâmpla dacă analiza nu iese bine. Ca bolnav mă macină gândul că boala, care deși face parte din viața mea, va evolua progresiv, că vor apărea complicații!

Contactul cu spitalul, văzul suferinței umane, contactul cu cei care sunt pe cale să piardă lupta cu boala,  conștientizarea unei agresiuni împotriva stării de sănătate, constatarea că dintr-un purtător de simptome omul se transformă într-un suferind, crește anxietatea pacienților, agravând simptomele celui bolnav. Ca medic, dar și ca pacient am înțeles că nu boala este cea care te omoară. Te omoară consecințele psihice și dezechilibrele organice cauzate de gândurile negative generate apariția spectrului incurabilității bolii și a imposibilității vindecării. De aceea omul bolnav trebuie ajutat atunci când acesta solicită medicul, atunci are nevoie. Omul bolnav nu suferă amânare, pentru că … după moarte nimeni nu mai are nevoie de sănătate!!! Pentru că boala nu este decât o cale de transcedență. Boala corpului fizic nu este altceva decât dezechilibrul manifest al unui corp scos din „anonimatul mulțimii”, un corp lipsit de libertatea de mișcare a celorlalte trupuri din grup.

De multe ori starea sănătății mele, starea în care mă aflam, a fost mai proastă decât a pacientului din fața mea. Asta nu a împiedicat medicul din mine, să trateze cazul cu maxim de seriozitate și profesionalism. Pentru că, omul bolnav din fața mea avea nevoie de sfatul meu, de tămăduitorul din mine. De aceea era în cabinet, în fața mea. Mi se adresase pentru o problemă pe care nu o putea rezolva singur, convins fiind că apelând la competențele mele, starea sănătății lui se va îmbunătăți. Medicul din mine, încearcă în fiecare zi să găsească soluții terapeutice și să fie aproape de cei aflați în suferință, de cei care întind mâna, spre mine, plini de vise și speranțe.

Sunt medic pe viață, așa cum spuneam, 24 de ore din 24. Oricât de mare importanță i-aș acorda suferinței corpului meu și dizabilității, calitatea de pacient dar și jurământul lui Hipocrate precum și prezența ca medic pe „baricadele” luptei cu suferința m-au făcut să văd adevărata fată a bolii și să înțeleg că sănătatea nu este altceva decât o stare de moment, o instantanee a corpului fizic și spiritual. Că în fiecare zi, oamenii se îmbolnăvesc și tot ei se vindecă. Că în viața noastră, care este o goană perpetuă după bunăstare, uităm de noi și de sănătatea noastră.  Doar când ne îmbolnăvim, înțelegem că pierderea sănătății este de multe ori prețul plătit pentru „așa zisa bunăstare”.

În fiecare an le spun studenților mei : „Încă mai cred că cel care dorește să devină medic, cel care îmbrățișează cariera medicală, o face din iubirea de semeni, o face conștient că actul medical cere dăruire și sacrificiu, o face pentru a practica medicina, pentru a întinde o mână de ajutor celor aflați în suferință și nu o face pentru poziția socială și respectul pe care îl dă halatul alb.” Pentru că transformarea din profan neștiutor în sacru vindecător cere sacrificii. Cere dăruire și nopți nedormite. De aceea medicul aflat în slujba semenilor săi… nu poate fi un anonim. Oricât și-ar dori! Pentru că titlul de doctor, dobândit după ani lungi de învățătură… cere respect. A fi medic înseamnă să te dedici semenilor tai pe viată!

Omul din mine este format atât din medicul cardiolog cât și din pacientul suferind de boala Parkinson!!! Un OM care a  înțeles adevărata dimensiune a suferinței umane!!! Atât prin ochii medicului care se luptă în fiecare secundă cu suferința, cât și prin ochii pacientului care conviețuiește cu boala. Faptul că mă pot poziționa pe ambii versanți ai sănătății, că pot vedea lumea atât prin ochii celui care încearcă să „dea sănătate” celor suferinzi, cât și prin ochii celui „flămând de sănătate”, m-a ajutat să înteleg că medicul și pacientul din mine fac un tot unitar!

Frumusețea actului medical și boala Parkinson nu au făcut altceva decât să mă facă să nu rămân indiferent la suferința semenilor mei!

 

Reclame
Publicat în Fără categorie | 1 comentariu

Oare mai am timp… să plec în căutarea timpului pierdut?

Una dintre marile greșeli pe care le facem noi, oamenii, este să credem că încă mai avem timp. Că tot timpul este la dispoziția noastră. Că nu are sens să ne grabim. Așa că, de multe ori, așteptăm ziua de mâine sperând că va aduce rezolvarea problemei noastre. Sperăm că nu va mai fi nevoie să ne batem capul cu găsirea soluției pentru rezolvarea problemei care ne frământă! Problemă la care nici ziua de azi nu a adus soluția. Atunci la ce bun să mai facem eforturi??? La ce bun să ne grăbim, să ne impacientăm. Cum putem să nu mai avem răbdare să așteptăm încă câtevă zile sau săptămâni, când doar am stat atâta timp și am așteptat cuminți să se petreacă… miracolul! Mai bine ne culcăm pe o ureche comod și tragem un somn bun în așteptarea timpului nostru… de mâine. Pentru ca sub mantia „adormirii” noastre să visăm la timpul ce va să vie! Timp care doar teoretic va fi doar al nostru, numai al nostru. Timp de care, plutind în marea incertitudinilor din viața noastră, avem convingerea că vom dispune după bunul nostru plac. După pofta inimii noastre și a celor dragi nouă. Oare așa va fi? Se va întâmpla asta în ziua urmatoare sau în zilele ce vor veni? Acesta este conceptul teoretic, pentru că practic, privind din pespectiva momentului Acum și Aici zilele viitorului nu ne aparțin, aparțin viitorului, care cu siguranță va exista până la sfârșitul lumii. În schimb despre existența viitorului nostru doar profeții și clarvăzătorii pot spune, cu o oarecare umbră de îndoială, că va fi. În schimb noi, oamenii dorim cu ardoare o dovadă care să certifice că viitorul va fi și că noi vom fi acolo. Timpul viitor, sub raport abstract sigur va fi, sigur se va scurge, și dacă vom fi acolo și noi, vom asista la scurgerea lui implacabilă și vom dărui cu generozitate toate acele momente trecutului, care stă cuminte în spatele nostru și așteptă transformarea clipelor vieții noastre în istorie.

Bâjbâind prin incertitudinea viitorului, rămânem agățați într-un timp care cu siguranță are legătură cu viața noastră, timpul trecut, timpul vieții noastre „trăite”. S-a dus! Duce cu el o parte din noi (timpul vieții „trăite”), care crește cu fiecare secundă scursă. Ori timpul vieții se trăiește sau se consumă! Pentru că de multe ori nu mai punem preț pe „a trăi din plin viață în momentul prezent”, lăsând viața să se scurgă ireversibil pe lângă noi. Deoarece înrobiți de iluzia că mai avem timp, așteptăm ziua de mâine, uitând ce drama s-ar petrece în viața cel care ne iubesc, dacă nu ar apărea ziua noastră de mâine. Refuzăm să ne gândim la posibilitatea că timpul nostru ar putea fi aproape de final. Oare ce am putea face dacă am ști că nu mai avem timp! Dacă am ști că Azi este ultimul azi!

Una dintre cele mai frecvente întrebări din viața umană este: „oare cât timp mai am?” Pentru ce? Pentru rezolvarea problemelor? Și dacă problemele rămân nerezolvate, ne vom șopti în barbă „zilele viitorului meu… au trecut!

În căutarea unei rute de întoarcere spre locul de unde am plecat, spre punctul de pornire al problemelor noastre, singurele certitudini pe care le avem sunt timpul care s-a scurs și… moartea noastră! Restul rămân incertitudini. Una dintre marile incertitudini este și existența zilei de mâine în viața noastră. Și atunci, cum să nu ne grăbim? Chiar dacă Kipling ne-a spus: „de poți s-aștepți oricât, fără să-ți pierzi răbdarea”

 

Cred că aș putea aștepta la nesfârșit!!! Dacă ar depinde doar de mine. Dacă nu mi-ar sufla în ceafă… eternitatea!

Publicat în Fără categorie | Lasă un comentariu

Mărțișoare cu inimi, date din inimă… în primăvara inimii!!!

INIMA umană sau INIMA fiecăruia dintre noi, este organul nostru central, fără de care nu ar fi posibilă viața. Dacă spun inima mea, spun viața mea! Viața noastră este însuși viața inimii noastre. Așa că atunci când îți „pui inima pe tavă” în fața cuiva, fi pregătit ca să ți să ceară să „îți smulgi inima din piept”! Pentru că multora nu le este suficient să „le dăruiești inima”. Mulți au nevoie de sângele noastru, pentru că ego-ul le dă ghes și nu se pot liniști până când sacrificiul ritual nu este dus la îndeplinire. Cu siguranță că din cauza atâtor sacrificii, de multe ori inutile și ilogice se șubrezește sănătatea atâtor inimi umane. Din cauza nepăsării și a lipsei de unitate, dintre noi și inima noastră, a lipsei coerenței cu inima noastră, a proastelor noastre convingeri legate de invulnerabilitatea inimii noastre, din cauza nepăsării și a ignorării sfaturilor privind o viață cumpătată cu moderație în toate, ajungem să ne îmbolnăvim sau chiar să „pierdem” așa ușor inima.

De ce să fim orbi toată viața și sa nu conștientizăm că pericolele pândesc la fiecare pas? Simbolistica „sacrificiului ritual” cere inima noastră și aceasta își plânge durerea cu „lacrimi de sânge” (de unde alt model de lacrimi, când doar inima noastră este atât de plină de sânge). Înstrăinarea de inima noastră, va determina ca într-o bună zi și inima să ne întoarcă spatele. Propria noastră inimă să ne facă lucrul acesta. Oare? DE CE NU AR FACE-O? Doar inima noastră este oglinda care ne reflectă pe noi în plenitudinea trăirilor și a emoțiilor!

Cum putem fi atât de naivi încât să credem că dacă nu ne iubim cu adevărat inima, dacă nu ne respectam inima, dacă nu îi acordăm importanța locului pe care îl merită în corpul nostru, nu va veni o zi în care inima noastră va bate la ușa conștiintei noastre de multe ori inconștiente, pradă simțurilor noastre dornice de senzații tari și ne va spune: „eu îmi iau jucăriile și plec.”

Ascultând „vocea” inimii noastre vom auzi: „Nu pot bate la nesfârșit într-un corp care nu are pic de considerație pentru el. Am sperat că palpitațiile și durerile mele te vor trezi la realitate! Am sperat că freamătul meu de neliniște te va determina să iei măsuri! Am sperat că te voi însufleți și motiva! Am sperat că lăsându-mă atât de des săgetată, nu neapărat de săgeți din arcul lui Cupidon, săgeți pe care și corpul tău le-a simțit, vei începe să te gândești la un parteneriat inimă-corp, inimă-creier, nu la o înrobire a mea în fața unui creier ignorant! Am sperat că vom avea un perteneriat fericit și că voi fi „singura ta inimă” toată viața! Am sperat că durerile mele, le vei percepe și vei înțelege că mi este greu! Că eu nu pot fi simbolul vieții într-un corp căruia nu îî pasă de mine! Am sperat că vei înțelege că dacă locuiești în inima ta nu vei plăti niciodată chirie! Doar inima ta te acceptă gratis. Ca să ajungi în inima altcuiva trebuie ceva efort și ceva… „cocoșei”! Că eu inima ta, am știut întotdeanu ce vrei, doar că ție iți este frică să îți asculți intuiția și inima!.”

 

Pentru că dacă vrei să trăiești într-o eternă primăvară, trebuie să pricepi că nimeni nu este profet ca să îți spună cât de mult, poate INIMA TA, să ducă! Dacă vrei să crească flori în inima ta, trebuie să stingi vulcanul care te pârjolește. Inima ta, îți spune povestea și te trage de mânecă, adică te avertizează înainte să ajungi în fața judecății eterne!

INIMA TA, este cu un pas înaintea ta. Dacă se oprește s-ar putea să țipi degeaba STOP!!!!!. Prea puțini știu cum se pornește„o inimă oprită”.

 

Poate vei înțelege într-o zi cât de importantă este inima ta. Nu poți să o minți la nesfârșit că îi dai apa vie și de fapt tu o otăvești incet. Nu este sigur că și inima ta poate deveni imună la otrăvuri, chiar dacă i le dai „picătură cu picătură”.

Mai ales, nu uita niciodată că dacă vrei ca tu să te poți să poți trăi într-o eternă primăvară împreună cu inima ta… este cazul să înțelegi un lucru simplu.

Nu vei găsi mărțișoare cu ficați, rinichi, spline, pancrease sau alte organe! Mărțișoare cu inimi sigur vei găsi!

 

Publicat în Fără categorie | Lasă un comentariu

De cîte ori te-ai dat bătut… de câte ori ai renunțat!!!

Încearcă mai bine să răspunzi la întrebarea: „De câte ori în viaţa ta te-ai dat bătut, de câte ori ai renunţat?” Gândeşte-te ce ai simţit când te-ai dat bătut, când ţi-ai spus că nu vei mai face lucrul acela niciodată. Acum gândeşte-te la ceea ce ai simţit când nu ai renunţat, când ai fost perseverent şi ai mers până la capăt. Aminteşte-ţi ce senzaţii şi emoţii ai avut când nu ai renunţat. Compară cele două acţiuni şi simte diferenţa. Vei realiza că este uriaşă.

În acel moment ţi se va părea foarte uşor să alegi, vei înţelege că doar tu poţi să alegi şi să iei cea mai bună decizie. Aceea de a te da bătut, de a renunţa sau aceea de a fi perseverent, de a nu renunţa, de a obţine energie nelimitată, dar, mai ales, de a te vindeca. Şi dacă găseşti în tine şi mai ales în inima ta dorinţa să duci la bun sfârşit această acţiune, atunci fii pregătit să o termini, acum, astăzi şi aici. Dă-te bătut doar peste cadavrul tău. Nu renunţa, indiferent de câte ori ar trebui să o iei din nou de la început.

Dacă ai ales să perseverezi, să continui drumul, trebuie să fii conştient că vei întâlni o serie de obstacole, că problemele şi dificultăţile date de prejudecăţile sau de convingerile tale şi de memele negative din viaţa ta vor încerca să te frâneze. S-ar putea să te trezeşti că „ai săpat groapa într-o curte greşită”. Te vei întreba: „Ce am omis, ce nu am luat în considerare? Ce îmi creează limite?”

Înainte de toate, limitele le creăm noi datorită proastei impresii pe care o avem noi, despre noi. Plecând de la premisa că „nu ai a doua șansă să faci o primă impresie bună” ne vom gândi că nu mai ai nimic de făcut, nu mai poți corecta nimic…

Nimic mai greșit!!!

De noi, doar de noi depinde să facem totul pentru a corecta acea „primă impresie proastă”.

Totul e să nu renunțăm. să nu ne dăm bătuți!!!

Publicat în Fără categorie | Lasă un comentariu

În căutarea… punctului fără de întoarcere

Smeriti sa traim… MOMENTUL PREZENT!

„Virtuți Adormite” de Dr. Dan Mircea Fărcaș

Viața este o eterna raportare la evenimente trecute, o comparație a ceea ce ni s-a întâmplat sau prin ceea ce am trecut cu… ceea ce ni s-ar fi putut întâmpla… DACĂ, „UNDEVA, CÂNDVA”… am fi făcut altfel, dacă într-un „moment anterior trecutului” am fi avut „o sclipire de genialitate” pentru a putea lua… o altă decizie, cu privire la destinul nostru.

Gândindu-ne la acest „moment anterior trecutului” nostru, moment care ar fi putut să ne schimbe destinul; încercând să îi facem o radiografiere completă, pentru a putea pătrunde pe deplin în miezul problemei spinoase a TIMPULUI, vom ajunge, după îndelungi și îndelungate „biciuiri inutile” ale creierului nostru, cu „aruncarea pe apa sâmbetei” a prețioșilor nostri neurotransmițători… la concluzia că acel moment… a fost inexistent în viața noastră! Și dacă acel moment a fost inexistent, sau cu alte cuvinte „noi nu am trecut prin acel moment”… cum puteam să ne schimbăm…

Vezi articolul original 346 de cuvinte mai mult

Publicat în Fără categorie | Lasă un comentariu

Singura piele naturală dintr-o mașină… e pielea șoferului!!! (și a pasagerilor)

Reprezentanții comeciali sunt cei care, cu nonșalanță, ne iau vederea „aruncându-ne praf în ochii”, încercând să ne convingă că vinilinul de pe scaune este piele naturală sau, în cel mai rau caz, este piele ecologică așa-zisă eco-friendly. Cu cine o fi prietenă? Chiar nu știu! Poate doar cu bietele animale, cărora le-a salvat pielea și cu iubitorii de animale care nu sunt nevoiți să se așeze sau să stea pe ele în timp ce conduc! Pielea asta eco-friendly cunoscută și ca piele falsă (faux leather) sau piele poliuretanică (TPU leather) sau Leatherette, sau Pleather și cu multe alte denumiri, nu prea este prietenă cu natura pentru că nu este biodegradabilă dar nici cu omul, datorită anumitor componente cu potențial toxic. Este compusă din 20% piele reciclată, 20% țesătura de bază și 60% poliuretan, fiind o alternativă la vinilin, care este total sintetic. Oricât ar vrea să fie aproape de natură, pielea asta (dacă se poate numi piele!), este totuși falsă- artificială- sintetică etc (faux leather sau Pleather – cu P de la Pa Piele Pură poate Plastic Pentru Populația Prostită!!!!!) și nu va reuși să se apropie de natură (nici măcar de cea umană!) datorită adezivilor, poliuretanului, compușilor volatili, polimerilor reziduali etc, care sunt obținuți cu ajutorul petrochimiei, polimerizării și a altor tehnologii chimice care, dacă stai și te gândești bine, nu prea sunt prietenoase cu mediul dar nici cu omul. În schimb așa cum spuneam mai sus, este animal-friendly, deoarece nu ia pielea de pe bietele viețuitoare. Cât de prietenă este pielea ecologică, Pleather, pielea poliuretanică etc, cu omul, rămâne de văzut; pentru că pe unii dintre noi „ne ustură pielea” după contactul cu ea iar alergiile cutanate și dermatitele de contact (dacă vreți vă arăt poze!!!) ca să nu vorbim despre simptomatologia neurologică sau respiratorie, stau vie mărturie a contactului direct dintre om și industria pielii (sintetice, bineînțeles!). Dar, făcând filozofia pielii sintetice, mă abat de la esența acestui articol, care în esență vizează un component esențial al autoturismelor și anume tapițeria sau interiorul mașinii. Cu alte cuvinte, structurile care vin în contact nemijlocit cu corpul uman. Pe mine mă interesează ca pielea asta ecologică, artificială, Pleather, faux leather (are o mulțime de nume) etc… să fie prietenă cu mine înainte de toate și să nu mă înjunghie cu un cuțit ascuns, ca în balada Toma Alimoș!!! Poate dacă cuțitul ar fi la vedere sau aș bănui existența lui, aș putea să îmi iau măsuri de precauție!

Vinilinul alias PVC (policlorura de vinil) este unul din marii dușmani ai mediului și „unul dintre cele mai toxice mase plastice de pe planetă” care amenință sănătatea omului – consumator și a mediului, fiind și o importantă sursă de dioxină, ftalații (ftalații sunt printre cele mai neurotoxice substanțe cunoscute) și plumb (puternic neurotoxic) printre altele. El este folosit din abundență la tapițarea interioarelor mașinilor sau mai corect, este materialul de bază din tapițeriile auto (numită și interior auto!!!) și unul dintre materialele de bază ale industriei construcțiilor de mașini. Vinilinul sare degrabă în ajutorul constructorilor auto, care se gândesc la ecologie cât se gândește și bunicul meu (nota mea – E mort!), datorită prețului mai redus față de pielea naturală, a proprietăților elastice și de modelare superioare pielii. Între noi fie vorba, vinilinul este interzis în 14 țări și în Uniunea Europeană datorită… ia ghiciți, că nu e greu… așa e! – datorită toxicității lui(!!!); dar noi continuăm să bem apă și sucuri din Pet-uri din PVC ca și când am avea o sănătate eternă de care nu prea trebuie să ne îngrijim!….. Despre cât de toxice sunt interioarele auto sau tapițeria auto – care nu se rezumă doar la scaune și banchetă, aceasta incluzând și capitonajul ușilor, planșa de bord, tavan, cotiere etc – stau mărturie abundența de articole pe această temă („How toxic is your nev car”, „Sick car syndrome”, etc). Iar dacă la urcarea în mașina, veți avea senzația olfactivă de perdea de duș nouă sau de plastic amestecat cu cauciuc.. este cât se poate de clar cât de adevărată și de naturală este pielea cu care este tapițat autoturismul dvs!

S-ar putea ca acest preambul să vi se pară lipsit de sens dar am vrut să vă sensibilizez asupra demersului meu și să înțelegeți de ce atâta „supărare” pe mine!

Este cât se poate de clar că una dintre practicile comerciale înșelătoare folosite de dealerii auto, foarte rar sancționată de autorități – deși sub raport juridic infracțiunea de înșelăciune se pedepsește – este aceea de a prezenta vinilinul drept piele naturală. Că, doar prea puțini clienți știu să deosebească pielea naturală de cea sintetică sau artificială, care mai nou a fost botezată ecologică (eco-friendly) sau și mai pompos piele poliuretanică (TPU leather). Subliniez faptul că această piele ecologică sau artificială, deși pare prietenoasă cu natura, nu este atât de prietenoasă cu omul, multitudinea de studii efectuate și de articole care au apărut în ultima vreme dovedind potențialul toxic dar mai ales neurotoxic a unor compuși de bază din structura pielii ecologice.

Merită subliniat faptul că este evidentă intenția clară a dealerilor auto de a induce în eroare clienții (vezi mai încolo!), aceștia recurgând la diverse tertipuri, amplasând fără remușcări la loc de cinste inscripția „interior piele” fără alte precizare, nici măcar o notă de subsol. Din textul „tapițerie piele” sau „interior piele” se înțelege sub raport lingvistic „piele naturală” (conform DEX – Pielea – este învelișul exterior al  corpului, sau este țesutul care acoperă corpul animalelor, sau „Țesut conjunctiv-epitelial care acoperă întreaga suprafață a corpului animalelor vertebrate și a celor mai multe dintre nevertebrate”). Dacă aveți impresia că vreun model de mașină din clasa accesibilă, adică sub 40000 – 50000 de Euro , indiferent de la ce producător vine aceasta, are tapițeria din piele naturală, doar pentru că așa spune configuratorul on line sau vânzătorul din reprezentanță, greșiți! Prea puțini sunt dealerii auto care procedează corect și folosesc termenul de „interior cu accente de piele” recomandat de Protecția Consumatorului, tocmai pentru a nu induce în eroare cumpărătorul – consumator. Adevărul este că prea puțini sunt constructorii auto care mai folosesc pielea naturală (de unde atâta piele???) și asta în special doar la diviziile de lux. Numai una din 10 mașini care sunt cumpărate cu interior de piele are de fapt piele naturală. Restul? Problema este că… mașinile nu prea au piele. Nimic mai simplu: acum pielea este în totalitate artificială. Iar acest lucru este un fapt real, de care se poate convinge oricine. Mai nou, dealerii au făcut din vinilin sinonim cu pielea naturală. Ceea ce este greșit și deloc corect fața de clienți.

Problema este că atunci când comanzi un automobil cu tapițerie din piele naturală, vei constata cu tristețe că așteptările nu ți-au adus decât dezamăgiri, pentru că pielea nu este… tocmai naturală. Ar fi foarte bine să știe cumpărătorul că acum pielea este în totalitate artificială. Asta cu foarte mici excepții!!!!! Iar știrea bombă „nespusă și neștiută”, ținută bine ascunsă este că… nu prea sunt mașini sub 50000 de Euro, care să aibă tapițeria din piele naturală!!!

Nu uita că… dacă îți cumperi o mașină „normală” cu „tapițerie de piele”, poți să fii sigur că nu vei avea piele naturală în habitaclu… în afară de cea de pe tine!!!

Publicat în Fără categorie | 1 comentariu

Dacă ai „pielea groasă”, te poți simți confortabil atunci când… ești „ud până la piele”?

Notă!

Acesta este un pamflet și trebuie tratat ca atare!!!

Totul este bine și frumos până în momentul în care „împielițatul” de reprezentant comercial sau agentul de vânzări, nimic altceva decât „un lup îmbrăcat în piele de oaie”, ca să nu se vadă că are „pielea obrazului tăbăcită”, reușește să „intre sub pielea” clientului făcându‑l pe acesta să „nu își mai încapă în piele” de bucurie, convingându-l că face una dintre cele mai bune afaceri din viață, cumpărând mașina, pe care dealerul dorește să o vândă (știe el de ce!), la un preț special „croit pentru pielea” și buzunarul clientului. Odată tranzacția încheiată, cumpărătorul este lăsat „în pielea goală” și cu buzele umflate, în unele cazuri chiar „cu pielea luată până la os” și nu pentru a tapița interiorul mașinii cu piele naturală (că nu prea se mai foloșeste!), ci doar pentru a-i arăta clientului cât de puternic este și se simte importatorul auto, pentru care „pielea clientului” nu valorează, nici măcar cât o ceapă degerată.

Abia după ce a simțit această umilință „pe pielea lui”, cumpărătorului îi va fi foarte clar „ce le poate pielea” dealerilor auto, care vând cu nonșalanță „pielea ursului din pădure”. El nu trebuie să aștepte să i se „încingă pielea” de nervi, datorită timpului irosit din cauza discuțiilor inutile cu dealerul, care par a se prelungi la nesfârșit Dacă cumpărătorul riscă și „își pune pielea la saramură”, dacă el mobilizează și pornește la luptă chiar cu riscul de a rămâne „doar cu pielea de pe el”, sau dacă e dispus chiar să „își vândă pielea de pe el” asumîndu-și orice risc, el poate să îi arate dar, mai ales, îi poate demonstra importatorului auto că dacă „este gros la piele”, poate „simți pe propria lui piele” ce se poate întâmpla, și că poate fi „vai de pielea lui” dacă clientul supărat a hotărât să „își vândă foarte scump pielea.”

Într-adevăr „numai pielea clientului” știe cât îl doare că a fost luat de fraier și „cât poate răbda în piele” mâncărimile pe care i le produce pielea falsă, sau așa-zisa piele ecologică, de pe scaunele mașinii, vândută drept piele naturală.

Se întâmplă asta pentru că cei care i-au vândut mașina nici măcar nu se gândesc să se transpună în „pielea clientului”, deoarece agenții de vânzări „nu își mai încap în piele” de bucurie că au găsit un nou fraier. Pentru că „îi cam mănâncă pielea” și fac pe grozavii cu clientul. Sau doresc să lase impresia că „nu își tem pielea” de nimeni și de nimic, sperând să „i se facă pielea de găină” cumpărătorului la vederea faptului că dealerul auto se crede mai presus de lege, pe care își permită să o încalce cu nonșalanță!!!

Morala este cât se poate de clară : „Cînd ești „gros la piele” și ai „pielea de drac” nimeni nu va „râvni la pielea ta”, nici măcar „pieile roșii”, din cauza faptului că „atunci când ai pielea groasă” aceasta se vede, fără să fie nevoie „să te îmbraci în piele de vulpe” pentru că oricât te‑ai chinui „pielea ta nu face doi bani” și nu valorează nici cât o ceapă degerată, datorită…. proastei calități!!!

Publicat în Fără categorie | Lasă un comentariu