O perspectivă asupra abilităţilor cu care suntem înzestraţi… dar pe care nu le băgăm în seamă!

LA MULȚI ANI „VIRTUȚI ADORMITE”!

Acum, la ceas aniversar, 1 an de când există brandul „Virtuți Adormite” pot spune plin de recunoștintă că… este un mare succes. Un succes la care domniile voastre ați contribuit din plin. Pentru că așa cum spunea Voltaire „Un succes care nu are urmări nu înseamnă nimic”, „Virtuți Adormite” nu este altceva decât o promisiune pe care mi-am făcut-o. ACEEA DE A-MI FACE PRIETENII SĂ SIMTĂ CĂ ÎN FIECARE DINTRE EI ESTE CEVA FOARTE VALOROS. Promisiunea că voi vedea întotdeauna partea bună a lucrurilor. Promisiunea că optimismul meu se va transforma în realitate.

Oricât de mare ar fi succesul, o condiție esențială a unei vieți împlinite este să lăsăm orgoliile deoparte dar mai ales să lăsăm Ego-ul nostru să doarmă liniștit. Pentru că, Ego-ul activat este  ANTIDOTUL deșteptării „Virtuților noastre Adormite”.

Așa încât, nu ne rămâne decât… să învățăm:

ARTA DE A RĂMÂNE SMERIȚI ÎN FAȚA… PROVOCĂRILOR COTIDIENE

Rezultatele directe ale deciziilor pe care le luăm sunt faptele noastre, nimic altceva decât manifestări ale personalității noastre. Ele sunt elementele care ne marchează existența, care amprentează evenimentele și experimentele vieții noastre, care se contabilizează şi contează în momentele de bilanț, pe care le ducem cu noi până la sfârşitul călătoriei. Faptele noastre sunt, de fapt, niște repere esențiale ale traiectoriei personale. Chiar dacă viaţa noastră este plină de fapte bune, trebuie să privim ceea ce am făcut bine, adică realizările noastre, ca pe o moștenire a trecutului, o filă din povestea călătoriei noastre și nu ca pe un motiv să ne umflăm în pene și să ne mândrim cu măreția faptelor. Este cât se poate de clar că faptele bune sunt moșteniri ale gloriei noastre, menite a ne scoate de multe ori ego-ul de la naftalină și de a defila cot la cot cu el. În opoziție, faptele noastre rele (…) ar trebui să fie motive de reflexie și meditație asupra erorilor și eșecurilor din viața noastră (…) pentru a trage învățăminte. Din dorința de a nu ne știrbi personalitatea și de frica oprobiului public dar mai ales, pentru a nu ne leza ego-ul, ne grăbim să le îngropăm rapid, să le trecem în anonimat, pentru ca praful uitării să se așeze peste ele. Pentru că, ascunzând faptele despre care avem impresia că ne fac de rușine, nu facem altceva decât să negăm o parte din noi.

Cel care ne încurcă socotelile este tocmai acest concept, această caracteristică personală, care este ego-ul. În niciun caz, ego-ul nostru nu contribuie la personalitatea noastră, participând însă din plin la deformarea acesteia, la rigidizarea comportamentului nostru, creând premisele apariţiei unor dezechilibrări psihice. (…)

Tuturor ne vine greu să recunoaştem că am greşit. Ne vine mult mai uşor să găsim scuze, pentru că, după cum spuneam, ego-ul exagerat de mare ne face să considerăm greşelile pe care le comitem ca și componente ale existenţei noastre cotidiene, menite a fi trecute sub tăcere, ascunse într-un așa-zise „episoade amnezice” al călătoriei noastre de care, de păcate, ne amintim foarte bine. Simţim că ne ştirbim personalitatea datorită incapacităţii noastre de a fi nişte demiurgi, niște Hyperioni imaculaţi, momiţi pe tărâmul greşelilor de propriul nostru ego. Nu suntem decât nişte pământeni imperfecţi (…)  care ne ascundem imperfecţiunile şi căutăm soluţii „estetice”, pentru a le face cât mai puţin vizibile (…)

Impulsul inițial este că, subjugați de măreția faptelor noastre, să privim cu mândrie la ceea ce am creat în viaţa noastră. De multe ori nu realizăm că aceste fapte bune fac parte din istoria evoluției noastre și că în loc să ne detașăm de ele, pentru a face loc noului, nu facem altceva decât să batem pasul pe loc „arătând mulțimii” aceste file mărețe din povestea noastră, file pe care noi, mândri de ele, le ținem la loc cu vizibilitate maximă.

De multe ori, ego-ul nostru ne dă ghes şi împingându-ne de la spate, ne face să ne considerăm mai deştepţi, mai grozavi, care din dorinţa de a epata arătăm „ce instrumente fabuloase” posedăm. (…) Deoarece mândria cea de toate zilele, absolut necesară condimentării existenței umane (oare chiar așa să fie?) exploatează la maximum slăbiciunile noastre, pentru a ne domina şi a ne face să ne centrăm viaţa, atenţia şi acţiunile noastre doar pe „măreția deșartă” a faptelor noastre. (…)  Șocul conștientizării că totul e deșertăciune, că ancorarea în evenimentele trecute, oricât de grandioase a fi ele, ne împiedică să trăim în prezent, dar, mai ales, că ne împiedică să facem loc noului, deoarece o mare felie din creierul nostru este ocupată, ne poate aduce cu picioarele pe Pământ.

Derutaţi şi ameţiți de şocul trezirii la realitate, vom înțelege că, de fapt, vindecarea aroganţei şi a ego-ului impune cultivarea empatiei şi a compasiunii dar mai ales vom conștientiza cât de importantă este o atitudine smerită. Pentru că a fi smeriți în fața provocărilor existenței cotidiene înseamnă să acceptăm că smerenia este un mod de viață care ne ajută să ne reparăm greșelile. Smerenia care este sursa tuturor virtuților, aflată în opoziție cu mândria – sursă a tuturor patimilor – ne ajută să îi respectăm pe ceilalți și să înțelegem cine suntem noi. Trebuie să facem ceva pentru binele celor din jurul nostru, să fim generoşi şi să oferim fără să avem așteptări, pentru că legea valorii spune că vom avea cu atât mai mult, cu cât dăm mai mult, adică „Dăruind vom dobândi”, cum bine spunea şi cunoscutul scriitor Nicolae Steinhardt. Să nu uităm că întotdeauna vom culege ceea ce am semănat, pentru că unde am ajuns și ceea ce suntem nu trebuie să fie o sursă de mândrie.

Este menirea fiecăruia dintre noi, pentru că, de fapt, ceea ce suntem și unde am ajuns este drumul pe care am decis să mergem şi munca pe care am hotărât să o facem, rezultantă a deciziilor noastre și a punerii virtuților la treabă.

Nu este nimic altceva decât rodul minții noastre!!!

(Virtuți Adormite 2 – Cum ne legăm pietre de gât – toate drepturile rezervate)